blogul lui Marcel Eremia

Deși ochii multor români încă lăcrimează, toți cei care mai au un pic de viață în ei sunt nevoiți să meargă mai departe înainte. Printre ei și țara mea. La mulți ani România.

Cei triști, iertați-i pe cei veseli. Cei care iubesc, iertați-i pe cei care urăsc. Cei deștepți, iertați-i pe cei proști. Cei buni, iertați-i pe cei răi. Cei morți, iertați-i pe cei vii.

Viața merge înainte cu toți purtătorii ei, fără să uităm însă ce s-a întâmplat în istoria noastră recentă sau în cea îndepărtată, pentru că „Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete” (George Santayana).

La mulți ani România!

Marcel Eremia, marți 1 Decembrie 2015 la ora 10:30

Cei care mă cunosc, mă știu ca o persoană calculată, detașată emoțional, introvertită, lucidă în situații critice, cerebrală chiar. Cei care mă cunosc (mai) bine, știu că în mine zace și o altă personalitate, pasională, extrovertită, cu temperament coleric amestec în proporții variabile, de la caz la caz, cu unul melancolic. Tot echilibrul dat de combinația asta de temperamente s-a dat însă peste cap în ultimele zile, datorită tragediei petrecute în seara zilei de vineri, incendiul din extrem de cunoscutul acum club Colectiv din capitală. Aproape toată noaptea de vineri spre sâmbătă am stat șocat cu ochii în televizor urmărind cele petrecute acolo, constatând cu groază ce simplu putem trece de la plăcere la suferință imensă, în mai puțin de un minut. În mai puțin de un minut s-a instalat haosul, suferința extremă, un adevărat iad materializat pe pământ, ucigând fără milă 26 de suflete iar alte 5 prin spitale, la ora la care scriu. Medicii sunt rezervați în legătură cu șansele de supraviețuire a multor răniți din cei peste 170 persoane internate, ba chiar fiind convinși că numărul celor decedați va crește. E greu să găsești cuvintele potrivite pentru a descrie tragedia, e greu să descrii suferința prin care au trecut și trec în continuare victimele incendiului, familiile și prietenii acestora. Cuvintele sunt goale de conținut, de sentimente chiar. Totul este în interiorul tău, te arde iar lacrimile care izbucnesc instantaneu ori de câte ori te gândești la cei care suferă, nu pot stinge nimic, nimic. În astfel de situații dramatice, se face de obicei o reevaluare a propriilor fapte, a sistemului de valori după care ne ghidăm în continuare dar și a relaționării cu cei din jur și mai ales cu divinitatea căreia-i mulțumim, inevitabil într-un egoism extrem, de conjunctură, pentru faptul că am fost protejați.

Și de parcă această suferință nu ar fi fost suficientă, a mai apărut una, provocată de o anumită opinie legată de cauza acestei tragedii. Din cauză că era sărbătorit Halloween-ul, spun respectivii, (deși această ”sărbătoare” era în următoarea zi), că acolo erau niște sataniști (?!) și că au invocat prin versuri pe cel necurat și chiar propria-le moarte (dacă era cineva curios să traducă versurile, ar fi văzut sensul real al acelor versuri: ”ziua în care renunțăm, va fi ziua în care vom muri”, un imbold în lupta pentru libertate și nicidecum o prezicere a morții lor). Poate nu m-ar fi afectat atât de mult aceste aberante interpretări bazate pe realități deformate și rupte din context cât mai mult aprecierea că și-au meritat moartea, conform ”argumentelor” scrise mai sus. Aprecieri venite din partea unora care se declară creștini, care par să fie dedicați religiei ortodoxe, înfierând tot ce le este străin, nu doar de tradiție dar și de înțelegere. Mă rog la Dumnezeu să nu ajungă vreodată ca un astfel de ”creștin” să-i spună verde-în față unui părinte care și-a pierdut copilul în incediu, că și-a meritat-o. Cu atât mai frustrant este faptul că această idee de ”pedeapsă binemeritată” este promovată și de unele fețe bisericești, adică de aceea care ar trebui să promoveze iubirea față de aproape, așa cum înțeleg eu că ar trebui să fie religia, fie ea ortodoxă, catolică, musulmană, mozaică sau de care o mai fi prin lumea asta. O astfel de atitudine nu face decât să îndepărteze omul de Dumnezeu, sau în cel mai bun caz de biserica ce susține aceste aberații, iar neimplicarea oficială a bisericii ortodoxe în acest eveniment nu face decât să alimenteze idea că această opinie aberantă este una oficală. Interesant este că totuși, din fericire, nu toți preoții împărtășesc această opinie, părând că susținătorii acestor idei sunt doar dintre cei mai înverșunați ”apărărători” ai ortodoxiei. Nu văd nicio diferență între extremiștii altor religii care ”decid” prin astfel de declarații subiective cine merită să moară și cine nu, uitând că nimănui nu-i este îngăduit să judece în acest fel. Nu suntem, fie și mici, niște Dumnezei care să judece faptele altor semeni iar o astfel de lipsă de empatie este de neacceptat din partea unor reprezentanți al bisericii, este absolut sinistră. Aproape că nici nu știu, care durere este mai mare? Să pierzi pe cineva drag într-o astfel de situație sau să ți să spună, fără nerușinare, că a meritat să moară?

Oare ce părere au despre o altă situație dramatică care s-a întâmplat de data asta într-o biserică din Costești, loc în care au murit arse de vii 144 de suflete, dintre care 116 ale unor copii. Și ei și-au meritat moartea?

Citind pe rețelele sociale câteva astfel de opinii, am fost profund scârbit de ”umanitatea” acestor personaje și în noaptea de sâmbătă spre duminică am decis să mă retrag de acolo până în ziua de astăzi, după cele trei zile de doliu național.

Deși tragedia încă nu s-a finalizat, ea continuă cu urmări pentru unii pe toată viața și sunt încă multe lucruri mult mai urgente de rezolvat, este bine să nu se uite niște teme de dezbatere publică extrem de importante, care au fost dezvelite public cu această ocazie:

• corupția, ignoranța și nesimțirea celor din instituțiile care ne conduc; actele prezentate până acum ca fiind autorizațiile de funcționareale clubului, perfect legale după ei, nonșalanța cu care primarul sectorul patru, acel Piedone cu permisul de conducere obținut ilegal și de care lumea nu mai zice nimic, s-a spălat pe mâini de orice iresponsabilitate, așa cum au făcut și alte instituții implicate în controlarea și identificarea unor inconștienți ca aceia care conduceau clubul, arată că în România nicio instituție nu are menirea să-și asume vreo responsabilitate. Parcă s-a uitat deja de moartea polițistului din coloana oficială a lui Oprea, care se bucură că atenția opiniei publice nu-l mai apasă așa de tare pe bombeul responsabilității.
• deși după părerea mea, comparând cu alte situații tragice (prăbușirea avionului medical din Apuseni, a elicopterului SMURD în Siutghiol, etc, etc) sistemul de urgențe s-a descurcat destul de bine în condițiile reale date din această situație, se pune totuși problema capacității și a eficienței acestui sistem în eventualitatea unor cazuri de mai mare amploare, ținând cont de gravele deficiențe cu care ne confruntăm: circulația în București, capacitatea spitalelor și mai ales a secțiilor de urgențe, lipsa personalului medical (de exemplu noua unitatea de arși de la Floreasca, de șapte luni nu are încă personal medical deși are aparatură de ultimă generație, dar care nu poate fi folosită), capacitatea de informare a populației în aceste situații pentru o coordonare mai bună a diverselor acțiuni (de exemplu, mulți voluntari care s-au dus să doneze sânge au fost trimiși de la un spital la altul sau acasă fiind prea aglomerat, sau unii medici spuneau că au nevoie de unele materiale sanitare iar alții negau, poate ca să nu-și supere șefii că nu se descurcă). Deși în unele situații organizarea și informarea a funcționat mult mai bine pe rețelele sociale, chiar dacă cei implicați au avut cele mai bune intenții, nu-i normal să se distribuie mesaje contradictorii sau chiar false, doarece din dorința de a ajuta cât mai repede, lumea nu poate controla aceste informații. Un centru de informare în situații de urgență este esențial să aibă foarte multe linii telefonice, să nu sune ocupat atunci când ești disperat să cauți persoana dispărută… Acest sistem nu trebuie să se bazeze doar pe extraordinara mobilizare a locuitorilor. Trebuie să mărturisesc că această fantastică mobilizare, implicarea atâtor voluntari și ofertele de ajutor venite din atâtea locuri, m-au bucurat enorm că mai există oameni de nădejde în țara asta. Mai sunt speranțe…
• poziția oficială făcută public răspicat legat de acest eveniment. Este Biserica Ortodoxă Română de acord cu ideea că această tragedie este un accident determinat de inconștiența celor care ar fi avut responsabilitatea amenajării clubului conform normelor de protecție împotriva incendiilor sau este de acord că moartea lor fost provocată de ei înșiși, meritându-și astfel soarta? Dacă socotesc că totul a fost un accident tragic sunt de acord să le corecteze opinia celor care au susținut contrariul? Să arate lumii întregi micimea acestora? Iar dacă opinia, la cel mai înalt nivel bisericesc, este cea în care victimele și-au meritat soarta, este de datoria lor să informeze întreg poporul român despre această poziție oficială a Bisericii Ortodoxe Române. Evident că ar fi utilă și părerea celorlalte culte din România.

Sunt teme extrem de importante. În special cea legată de opinia diverselor culte din România despre această tragedie, este o temă de dezbatere publică esențială. Cred că poporul român are tot dreptul să știe asta. Și pentru că:

”The day we give in

Is the day we die!”

Marcel Eremia, marți, 3 noiembrie 2015 la ora 10:30

Vineri am participat la un eveniment care a reunit oameni deosebiți din lumea online, cu ajutorul cărora participanții au ascultat poveștile dar și învățăturile altor oameni deosebiți, care au făcut pentru lumea care ne înconjoară mult mai mult chiar decât ne închipuim că se poate angaja un om obișnuit, cu atât mai mult decât o realizăm în mod real. Păi cum ați descrie, de exemplu, acțiunea lui Andrei Roșu de a alerga până acum (are mai puțin de 40 de ani, iar activitatea sportivă efectivă a început-o acum cinci ani) a celor peste 15.000 de km, fiind unul dintre puținii oameni care au reușit să termine Enduroman Arch 2 Arc! (alergare 140 de km, traversarea Canalului Mânecii și dacă nu a fost de ajuns, încă 290 de km pe bicicletă)? Sau ce ziceți despre altcineva, în situația în care vă rupeți 11 minute din timpul liber pentru a urmări ceea ce-și propune să facă Florin Georgescu, un nevăzător care deja a umblat 2.000 de km pe o bicicletă tandem? Propuneri care fac pielea ”măciucă de găină”, vorba ”chinezului”, unul dintre prezentatorii de la eveniment, chiar și pentru cineva care nu suferă de această deficiență.

În toate aceste serii de prezentări, adevărate comori de discursuri real motivaționale, am remarcat de departe discursul lui Cabral, renumitul ”negru din Berceni” dar un român mai român decât mulți alți conaționali. Printre altele ne-a vorbit despre conceptul de egoism și care se regăsește la absolut la toți oamenii, diferențiindu-se prin ”lumea” în care este cuprins egoismul fiecăruia. Oamenii se manifestă astfel pe o scală extrem de largă, de la a avea grijă doar de propria persoană (Cabral a fost mai sugestiv, reducând ”persoana” doar la acea parte a corpului pe care o folosim când stăm pe scaun) sau mărind treptat spațiul în care se manifestă egoismul cu care suntem înzestrați: familie, oraș, țară, continent, planetă, galaxie, etc (ultimele ”spații” sunt adăgate de mine pentru a transmite mai bine ce a dorit și Cabral să zică. Citind câteva articole de pe blogul lui Cabral am fost determinat să inserez și acest blog în cititorul meu RSS de care v-am vorbit în articolul precendent.

Una peste alta a fost un eveniment pe care l-am apreciat foarte mult, în special de calitatea faptelor vorbitorilor. Nu au vorbit din teorie ci din faptele și proiectele pe care le-au făcut deja, nu degeaba conferința respectivă s-a numit ”The game changers”. Și nu degeaba unul dintre vorbitori a reamintit în acest context un citat cunoscut, cum că ”cel mai ușor să prezici viitorul este atunci când îl creezi chiar tu!”

Felicitări organizatorilor, celor doi moderatori din prima parte (Cristian Manafu și Cristian China-Birta)  dar și celor care au contribuit la existența acestui eveniment, toți fiind niște oameni deosebiți în adevăratul sens al cuvintelor.