Într-un anume fel, locul natal se aseamănă cu prima iubire. Odată părăsit nu te mai vrea înapoi dar este curios să te revadă după 10, 20, 30, 40….. sau cine mai știe câți ani. La rândul tău te trezești, om în toată firea, cuprins de stranii și neașteptate emoții. Și de amintiri crezute uitate, activate în chip miraculos. Amintiri trandafirii, suav parfumate. În urma lor, de fiecare dată, umbre lungi, răcoros-întunecate. Ca o cărare anevoioasă de munte care te duce din plin soare fierbinte în umbra groasă a unei păduri nemărginite.

Cei ce revin se așteaptă să regăsească ce-au lăsat și multe sunt chiar la fel: treptele de piatră pe care ai învățat să mergi în fața casei în care te-ai născut, ursuleții din Parc (care încă știu să împreuneze labele în semn de rugă către vizitatori pentru a primi mâncare), până și canaful roșu pe care îl poartă calul țiganului, precum și fusta înflorată și cosița lungă, împletită, a tinerei lui femei, frumusețea verde, crudă, tinerețea veșnică a bătrânelor coclauri cu tufele lor de măceșe și corni (arbuști care fac coarne, fructe purpurii-acrișoare de toamnă târzie, pe care eu una nu le-am întâlnit în altă parte). Cei ce au rămas se înverșunează să-ți arate că multe s-au schimbat și e limpede că au dreptatea lor: telegondola, trotuare noi verzi în continuarea celor mai vechi (portocalii?), super-ștrand, mașini cu numere străine. E perioada concediilor în Europa și e cam forfoteală în urbe, oriunde te sucești auzi vorbindu-se amestecat: italiana sună bine, graiul neaoș sună atât de dulce, te unge la inimioară! (Doar cei mici ai celor mari vorbesc numai italienește. Ce păcat, nu știu ce pierd!)

Și mai sunt oamenii locului, la care te uiți insistent imaginându-ți că poate deslușești un chip cunoscut. (Eu nu am deslușit niciunul). Îți faci curaj și îi întrebi pe câte unii: ”Îmi păreți cunoscut, sunteți cumva cutărică, fostul meu coleg?”. În cel mai fericit caz îți răspunde politicos, zâmbind, că nu și că îi pare rău. Dacă n-ai noroc îți spune doar că nu și îți întoarce spatele ca unui ciudat ce te afli.

Este chiar și cofetăria unde se chiulea în liceu de la „practică industrială” și unde se mâncau „Cartofi” (cu 0,75 lei bucata), „Mascote” și „Crenguțe” mari sau mici (nu le mai știu prețul, dar nu le-am uitat gustul). „Crenguțe” au și acum, și plăcintă cu brânză și vișine și alte bunătăți, am intrat și de câte trei ori pe zi, deja mă știa vânzătoarea; și eu pe ea, o fată slăbuță și tare înceată, molcomă, dar nu m-am enervat decât în prima zi când deși eram a-4-a la coadă, am așteptat juma’ de oră până mi-a venit rândul. Să-mi fie însă cu iertare, eram încă în sevraj. Cu siguranță timpul încă se scurge în altă dimensiune pe acel tărâm! Aproape ca în basme!

Am plecat către casa mea două zile mai devreme decât îmi propusesem; cu bateriile încărcate la maxim, cu sufletul plin de o blândă bucurie, și cu un gust persistent dulce-amărui. Și totuși, ce ironie, cu același neastâmpăr de drum lung în talpa piciorului ca atunci, demult; și tot ca atunci fără să am habar când voi reveni. Dar o voi face cu siguranță atunci când va fi trecut efectul acestui medicament. Un leac miraculos, homeopatic, care în doze mici face minuni!

 P.S. Melodia următoare este o dedicație pentru vechii mei prieteni Mirela si Dan, cei care m-au primit cu atâta drag și voioșie dar și pentru toți prietenii mei (mai vechi sau mai noi) pe care aș vrea să nu-i văd niciodată supărați! Și acum, hai cu toții, mâinile sus!

Anca Eremia, luni 29 august 2011 la 02:58