Avem o pisică. Anul trecut aveam două feline, însă motanul ne-a părăsit. Adică Trepied, îl mai țineți minte, nu? Sunt sigur că și-a găsit vreo iubită negresă, ca și el, asta dacă nu l-a căsăpit vreun câine, o mașină sau vreo altă ființă naturală de pe Pământ, că era cam vagabond dar și cam neajutorat, săracul… Avea și o tijă metalică într-un picior, pusă după ce a fost luat din stradă (de la țară) de către Cristian, înduioșat de mieunatul ce-l auzea venind din niște tufe.

Trepied a fost de la început oropsit, bătut de toți motanii care ajungeau la noi prin curte, neștiind să se apere prea bine. Nici nu avea cum, pe toată perioada ce a precedat operația și mai ales după (a fost de două ori operat) a stat prin casă, ferit de toate pericolele exterioare. Chiar și instinctele de vânător îi lipseau cu desăvârșire (asta dacă le-a avut vreodată)… Am fost odată martor la o dorință nesatisfăcută de a prinde o amărâtă de vrăbiuță. Mergea încet, pas cu pas, cu ochii țintiți către vrăbiuța care părea să nici nu-l bage de seamă. Când Trepied s-a apropiat cam la 1 metru, vrăbiuța zvrrrr pe o creangă. După fix jumătate de secundă de la zborul precipitat, sare și Trepied… Am izbucnit brusc în râs de ”rapiditatea” motanului și parcă am auzit-o și pe vrăbiuță manifestându-se la fel.

Cealaltă patrupedă a fost opusul motanului. Doar culoarea și motivul pentru care au ajuns la noi nu le-au diferențiat pe mâțe. În rest, total opuse. Pisica rămasă este un vânător pe cinste, găsind des pe covorașul cu rol de ”bine ați venit” mostre doveditoare ale abilităților ei vânătorești. În general limitându-se la a aduce doar capul victimei, însă câteodată întregul corp, probabil nefiind sigură că bucățica de corp cu cioc sau cu mustăți ar fi o dovadă suficient de credibilă pentru a primi așteptatele felicitări pentru reușită.

Ultimele dăți am dat de niște pui de șobolan, pe care habar n-am de unde-i culege, și asta fiind cam vagaboandă, în general lipsind de acasă tot weekend-ul. Probabil că plecarea ei are legătură și cu faptul că ne trezim mai târziu și dacă tot nu capătă de mâncare așa de matinal, pleacă la plimbare. Se întoarce după ce prinde o pradă, probabil ca să ne arate că este independentă de noi și nici nu o interesează grijile noastre. Aparent însă, pentru că după ce ne-a adus ultimul trofeu, atâta m-a mieunat și s-a tot frecat de mine, până m-am prins că de fapt îi era foame și ar cam vrea să ronțăie niște boabe din punga ei personală. În nici un caz să-l pape pe micul blănos. Acum eu ce să-i zic, mulțumesc pentru șobolan, nu mi-e foame, am mâncat deja, poate îl mănânci totuși tu, mai târziu, dacă tot l-ai prins. Nu părea să aibă chef de el, nici atunci și nici în viitorul apropiat și, vă spun sincer, nici eu nu m-aș fi înghesuit să-l gust, deși în primăvara acestui an am fost prin Vietnam și știu că este considerat o delicatesă. Dar nu eram în situația personajului din ”Dragoste de viață” a lui Jack London, sper să nici nu fiu vreodată, așa că l-am luat frumușel de coadă pe Refuzat și l-am dus la Tomberon. Acesta, după ce mi l-a înhățat pe Nedorit, și-a închis rapid capacul, plescăind scurt, dar zgomotos, din el. Asta-i viața.

 .

Marcel Eremia, luni 8 septembrie 2014 la 11.15