luni, 7 aprilie 2014; 10:30 - Albume foto personale, Diverse    No Comments

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Vietnam! (partea a 2-a)

CU CHI Tunnels (sau “Ţepuşa de bambus vs. Dioxina+B52-ul”)

 1. JACKIE

Vizitarea tunelurilor Cu Chi este aproape obligatorie pentru orice turist ajuns în Saigon, mulţime de autocare pleacă zilnic spre această destinaţie. Ghidul nostru este cu siguranţă o figură ce se face remarcată: trăsături de filipinez, plete negre albăstrui, cămaşă lucioasă din saten mov-prună, la gât un baticuț roz-obosit, nişte amulete budiste, crucifix, cerceluşi, şi nu mai ştiu ce… Chiar şi blugii largi flutură pe trupul lui micuţ şi uscăţiv într-un fel anume, oarecum flower-power. De cum începe să vorbească recunosc un povestaş şi sunt a lui ochi şi urechi! Pentru mine războiul din Vietnam a devenit povestea spusă de el.

„Spuneţi-mi JACKIE. Aşa mi-au spus camarazii americani alături de care am luptat, ca interpret, timp de 7 ani. M-am înrolat pe când aveam 18 ani, la îndemnul mamei mele. Noi eram 14 copii acasă. Unchiul meu avea însă 25 de copii! Mama mi-a spus: “Eşti aşa de tânăr dar vei avea o viaţă scurtă. Îmi pare atât de rău, dar vei muri. Fă orice, dar încearcă să trăieşti! ” Şi asta am făcut, am supravieţuit! După război am făcut 5 ani de închisoare pentru că i-am ajutat pe americani, dar nu îmi pare rău, doar alături de ei puteam supravieţui. Cu toate astea cred că Ho Chi Minh e un zeu, el ne-a unit pe toţi fraţii vietnamezi într-o singură naţiune care a renăscut. Tinerii noştri nu mai vor să ştie de război, nici copiii mei nu mai vor să audă, dar eu povestesc turiştilor despre războiul meu, cel mai rău război din toate! cu mult mai rău decât războiul mondial… Când vă veţi întoarce acasă, să vă amintiţi de ţara mea şi de Jackie supravieţuitorul, pentru că asta suntem, un popor de supravieţuitori! Au murit atât de mulţi oameni, atât de mulţi (ochii i se umplu de lacrimi), mama mea, tatăl meu, bunica mea, mulţi dintre fraţii mei, bunicul meu după câţiva ani de chin cumplit din cauza “chimicalei”, nu există familie în Vietnam să nu fi avut morţi… După război a rămas o populaţie de vreo 30 de milioane într-o ţară complet distrusă, azi suntem peste 90 de milioane. Populaţia Vietnamului a crescut în mai puţin de 40 de ani cu peste 60 de milioane! Suntem o naţiune tânără şi acum suntem fericiţi, nu mai trebuie să moară nimeni. Noi iubim copiii, (zâmbeşte) de fapt este meritul femeilor noastre, le place să crească mulţi copii şi sunt mame foarte bune. Totuşi, familiile tinere sunt încurajate să aibă doar 2 copii, dar restricţiile nu sunt aşa de drastice ca în China. Ştiu că unii dintre Dvs. nu mă credeţi când vorbesc despre fericire. Da, suntem oameni săraci; soţia mea încă spală cu mâna pentru toată familia, nu avem maşină de spălat, dar avem 3 motorete! Până acum câţiva ani nici nu visam la una. Aveam doar trei tricouri şi o pereche de pantofi vechi, acum am vreo 40 de tricouri și cămăşi frumoase (arată mândru cămaşa de pe el!) şi câteva perechi de pantofi! Înainte de 1996, dacă eram găsit pe stradă după ora 23 aş fi putut fi împuşcat pentru activități dușmănoase. Acum trăim o altă viaţă, avem libertate şi asta şi datorită Dvs., turiştilor străini. ”

Scoate nişte foi şi ne arată câteva imagini din război, recunoaştem câteva fotografii celebre:

fetiţa vietnameză arsă cu napalm,

luptătorul VietCong executat în drumul mare,

călugărul budist dându-şi foc în mijlocul pieţei. Revăd imaginile, reascult poveştile lor, retrăiesc senzaţia dar nu ştiu cum s-o numesc (nod în gât, revoltă, neputinţă, ceva e razna rău în lume…)

2. HANDICAPPED HANDICRAFTS

Deja ne îndepărtasem bine de Saigon când Jackie îşi reia povestea: „Dar poate cel mai mare rău dintre toate a fost “chimicala”, agentul portocaliu. Toată zona în care ne aflăm a fost afectată, zona nu a putut fi locuită timp de 20 de ani. Toată vegetaţia a fost distrusă, toate animalele au murit, a fost contaminat solul şi pânză freatică. Nu ştim exact câţi oameni au murit şi câţi au fost afectaţi, în Vietnam peste 4,5 milioane, au fost şi câteva mii de soldaţi americani. Au apărut boli cumplite, necunoscute şi foarte multe tipuri de cancer. Copiii celor expuşi s-au născut cu grave malformaţii fizice şi boli mintale. Acum ştim că efectele chimicalei afectează până la a 4-a generaţie. Vom vizita o fabrică în care lucrează oameni cu astfel de malformaţii. Ei sunt deja din generaţia a 3-a şi a 4-a. Aceşti oameni nu au altă sursă de venit, nici de la statul vietnamez nici de la statul american. Li s-a dat însă posibilitatea ca în această fabrică să înveţe tehnica tradiţională vietnameză de lăcuire a lemnului şi astfel să-şi poată câştiga traiul. Puteţi face fotografii, muncitorii sunt obişnuiţi cu turiştii şi bucuroşi să vă arate meşteşugul lor. Orice obiect cumpărat din magazinul de prezentare este un ajutor pentru aceşti oameni, pentru care vă vor fi recunoscători.”
Fabrica era mai degrabă un atelier.

Într-o hală nu foarte mare, aşezaţi pe băncuţe din lemn acoperite cu carton, fiecare îşi vedea cu meticulozitate de lucru. Lucrau în sidef, pictau, lipeau, lăcuiau, apoi lustruiau iar şi iar acelaşi obiect în nişte mici bazinaşe cu apă. Pentru fiecare obiect erau vreo 20 de etape, muncă multă.

M-a uimit cum din bucăţele minuscule de coajă de ou, arse în diferite nuanţe, realizau imagini extraordinare şi cum puteau reda detalii şi umbre; una dintre tinere era evident complet absentă la ce era în jurul ei, o alta lucra cu o singură mâna deformată, mulţi aveau lângă ei căruciore cu roţi.

Magazinul de prezentare era însă o altă lume, una încântătoare! Lemnul astfel lăcuit are o frumuseţe aparte, culorile capătă o strălucire ireală iar suprafaţă devine perfectă, impecabil de catifelată: mici tablouri, tavi, vase de toate marimele, piese de mobilier, tablouri imense. Lume buluc, majoritatea doar gură-cască, mult mai puţini care cumpărau, de regulă obiecte micuţe. Un bătrânel ambala cu mare grijă obiectele cumpărate. Mi-a întins şi mie pachetul cu o mâna uscăţivă; din degetul mare îi crescuse încă unul. Asta chiar m-a făcut praf… peste tot în lume, năpăstuiţii trebuie să-şi poarte singuri de grijă.

3. În sfârşit, CU CHI

Cu Chi este acum un fel de parc tematic. Este una din zonele cu celebrele tuneluri şi capcanele acelea care au băgat frica în bravii soldaţi americani. Reţeaua de tuneluri acoperea peste 200 de km şi cobora până la 10m în pământ, pe 3 niveluri şi a adăpostit zeci de mii de vietnamezi, luptători şi civili. Motiv pentru care zona era bombardată în permanență în timpul războiului. În plus, piloţii de pe bombardierele B52, obligaţi să scape de încărcătura de bombe nefolosite înainte de aterizare, le aruncau tot în această zonă (sau în zona de coasta a mării, populaţia de delfini a fost şi ea decimată). Craterele imense se văd încă peste tot. Pe atunci aici era junglă sălbatică. Acum este o pădure relativ tânără şi paşnică. Agentul portocaliu este de fapt un erbicid foarte puternic, un defoliant pe bază de dioxină produs de Monsanto pentru armata americană, cu scopul de a desfrunzi rapid suprafeţe imense din junglă astfel încât luptătorii VietCong să nu mai aibă unde se ascunde iar ţăranii care îi susţineau să nu-i mai poată hrăni. “Ne-au spus că este fertilizator. Fratele meu era pilot de elicopter şi a aruncat zile la rând cu chimicala. În 3 zile toate frunzele au căzut, apoi s-au uscat şi copacii. Au murit toate animalele. Nici acum nu mai sunt animale în pădure, doar cobre, păianjeni şi scorpioni. Au adus maimuţe în zonă, dar maimuţele fug, nu vor să stea aici. Bunicul meu era ţăran, a mâncat banane sălbatice și a murit în 1982 de cancer. Eu sunt tare norocos, copiii mei sunt sănătoşi!”

Câteva intrări şi galerii au fost lărgite pentru a putea fi vizitate şi de turiştii occidentali. Întrebăm şi ni se dau explicaţii despre viaţa în subteran, sistemele de aerisire, aprovizionare, ne sunt arătate tipuri de capcane,

fiecare cu denumirea ei şi cum funcţionau (mă veţi crede pe cuvânt că aveam părul măciucă pentru că domnul fotograf a rămas fără acumulator la aparat!), urmărim şi un documentar (propagandistic!). Cei care au vrut, au mers în poligon unde au putut trage cu armament de război adevărat (AG, mitraliere şi alte minuni), ceilalţi am luat o pauză, eu o cafea cu multă gheaţă, încerc să îmi fac ordine în gânduri. De fapt asta vroiam, să văd cu ochii mei şi să pricep: cum naiba ţepuşa de bambus a biruit dioxina şi B52-ul?? Uite aşa: cu maximă ingeniozitate, cu o incredibilă organizare şi muncă în echipă, cu o remarcabilă răbdare şi putere de a îndura! Din partea mea tot respectul şi admiraţie sinceră! Iar pentru firea lor veselă, caldă şi optimistă, pentru frumoasele lor “smiley faces”, de ce nu, o parte din dragostea mea!

.

Anca Eremia, luni 7 aprilie 2014 la 10:30

Doriți să scrieți ceva? Vă mulțumesc!

Subscribe without commenting


© 2009 - 2018 blogul lui Marcel Eremia. Conținutul site-ului este proprietatea Marcel Eremia sau AME design.
Preluarea lui fără menționarea sursei este strict interzisă și se pedepsește conform legilor.

AME design - LARGE FORMAT DIGITAL PHOTO PRINTING

VreauPrinturi.ro - magazin online de tablouri de mari dimensiuni și printuri foto

Citește articolul precedent:
O nouă expoziție a școlii Fotopoetica! Din Belgrad!

Școala de Poetică Fotografică din București organizează anual excursii în orașe europene care într-un fel...

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Vietnam! (partea 1)

Motto: Vietnam este o țară, nu un război. Cu siguranță foarte mulți știu despre Vietnam...

Salonul Fotografului Român continuă la Timișoara!

Evenimentul Salonul Fotografului Român nu s-a încheiat! Continuă cu o miniediție la Timișoara, reunind fotografii...

Închide