luni, 2 septembrie 2013; 16:17 - Albume foto personale, Diverse    3 Comments

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Moldova. Republica Moldova.

Mai precis localitatea Cimișlia și împrejurimile ei. Timp de 9 zile, am participat la o acțiune voluntară de învățare a câtorva elevi din Republica Moldova, a tainelor din fotografie. Acțiunea a fost organizată de către Consulatul României din Cahul și primăria orașului Cimișlia iar resursele umane și materiale necesare au fost oferite de Școala Francisc Mraz și foștii cursanți ai acestei școli, printre care mă număr și eu.

Această excursie a constituit și prima mea vizită din această țară, rudă de gradul I cu țara noastră, aspect recunoscut de toți moldovenii cu care am avut câte ceva de discutat pe această temă. Am plecat de acolo cu un vocabular îmbogățit cu câteva cuvinte/expresii pe care am reușit să le memorez doar pentru că mi-au plăcut mult cum sună dar și pentru că le-am repetat până le-am reținut. De exemplu, moldovenii nu pozează/fotografiază ci ”fotcăie”, de la cuvântul rusesc (dar existent și în alte limbi slave) ”fotka” adică fotografie/poză. Tuturor ne-a plăcut așa de mult acest cuvânt încât, în discuțiile noastre, i-am extins sensul și pentru multe alte acțiuni decât cea pentru care s-a folosit inițial. I-am adăugat un sens generic pentru lumea globalizată în care trăim și care ne fotcăie pe toți. Adică ne cuprinde pe toți, dacă nu s-a înțeles corect sensul… Am mai reținut, e drept, cu greu, un alt cuvânt: cârcioc! Un cârligel, mic dar destoinic, care ne apăra de vampiri, duhuri rele și diverse orătănii malefice, ținând blocată din interior ușa de la parterul căminului în care eram cazați cu toții. În zilele acelea mai țineam minte câteva cuvinte/expresii, însă după ce, întors acasă, am intrat în rutina de zi cu zi, le-am uitat. Țin minte doar că erau și ele hazlii… Aaaa, mi-am amintit: vată dulce (vată de zahăr), magazin deschis veșnic (non-stop), program fără întrerupere (fără pauză de masă), se vinde în arendă (se închiriază), condiționer (aparat de aer condiționat).

Pentru orice român, vizita într-o altă țară, în care se vorbește, ca limbă maternă, limba oficială a țării sale, este cel puțin fascinant. Cred că Moldova este singura țară din lume în care nici unui român nu-i este rușine  de cetățenia și de originea sa. Chiar și în România multora le este rușine cu statutul lor de român. M-am simțit acolo ca într-o vizită scurtă la fratele nostru mai mic și care ne privește plin de stimă și de respect. Am fost chiar martor la o întâmplare care m-a emoționat profund. Am fost odată la o terasă, mai des vizitată de către noi, că-i ziceam deja ”birou” (de lucru, evident) și nu mai erau locuri pentru cele șase persoane câte eram acolo, în acel moment. Nu era liberă decât o masă micuță de maxim 4 locuri și doar două scaune în jurul ei. În timp ce încercam să discutăm cu patronul terasei pentru a face rost de câteva scaune observ că se eliberează o masă. Fericit de norocul care tocmai ne-a surâs, am adunat repede colegii derutați încă de lipsa anterioară a spațiului. După ce ne-am așezat și ne-am comandat, unii bere alții cvas, am constatat cu stupefacție că foștii meseni s-au înghesuit de fapt la masa mică, ca să lase loc liber fratelui cel mare. Adică nouă. I-am numărat și erau tot șase, cum eram și noi… Degeaba i-am chemat înapoi, nu au vrut să vină, au zis că ei au loc și acolo, că nu mai stau mult, etc…

Pe cât de bine m-am simțit, vorba vine, în postura respectatului, pe atât de neplăcută a fost situația în care, în urma unor discuții cu tinerii fotografi moldoveni, am aflat nici mai mult nici mai puțin, că am fost (de fapt suntem și în continuare) considerați trădători că i-am lăsat pe mâna rușilor, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial. O părere care doare rău, știind de fapt cum s-a ajuns la ea. Propaganda NKVD-istă și ulterior KGB-istă au funcționat perfect, inoculând în mintea populației ocupate că de fapt nu e vinovat hoțul care îți intră-n casă ci câinele legat bine în lanț, care nu a lătrat și nici nu a sunat la poliție să anunțe spargerea casei. A schelălăit el într-un fel dar nu l-a auzit nimeni. Sau se făceau că nu-l aud. Da, au fost vremuri tulburi în jurul anilor ’40, încă neclare de ce am capitulat necondiționat în fața rușilor și nu a fost lăsat Antonescu să finalizeze armistițiul deja negociat. Cu armata lui ar fi avut o altă forță de negociere. Nu am fi obținut sub nici o formă Basarabia înapoi, dar poate aveam alt statut după terminarea războiului, eram poate mai puțin jefuiți de ruși (am plătit de 10 ori mai multe datorii decât s-ar fi înțeles cu Antonescu). Jocurile între marile puteri au fost însă deja făcute, iar comuniștii și-au putut încheiat lejer preluarea puterii, pentru că licuricii cei mari și-au văzut interesele rezolvate.

Mi-a fost pusă o întrebare interesantă, de către un elev curios și foarte pasionat de istorie, de ce noi, cei din România, îi urâm așa de tare pe ruși, că doar nu ne-au făcut mai mult rău decât le-au făcut lor. Am încercat să explic jaful rușilor de după război, de directivele NKVD aplicate în toate țările din lagărul socialist, de ”implantarea” regiunii autonome maghiare în Transilvania cu scopul de a crea animozități, pârghii perfecte de constrângere a guvernelor ce urmau să conducă țara, etc. Am povestit și despre sindromul Stockholm care ar explica într-un fel atitudinea lor față de ruși. Cred că a fost o lecție foarte interesantă pentru ambele părți implicate în discuție.

Dacă ar fi să scriu în câteva cuvinte impresiile care mi-au rămas din Moldova, aș scrie următoarele (fără a fi ordonate după vreun criteriu):

Vinuri bune, cvas și mai bun, băut la ”birou”, drumuri (foarte) proaste, dulciuri de la firma ”Bucuria”, (prea) multă limbă rusă vorbită, culori foarte saturate pe pereții caselor, porți pictate, camioane GAZ, mândrie națională, Ștefan cel Mare și Omniprezent, România de acum X ani (X = între zero și patruzeci de ani), cuvinte și exprimări savuroase, înțelese după a doua sau a treia întrebare: ”Ce ai spus?”

Lista o completez prin vizualizarea unor fotografii făcute acolo și puse pe Facebook sau pentru cei puternici care (nu) au (mai) rezistat să aibă cont pe această rețea de socializare, le puteți vedea aici, . Vizionare plăcută.

.

Marcel Eremia, luni 2 septembrie 2013 la 16:15

3 Comments

  • Am citit cu mare placere povestea ta de la Moldova si am retrait nostalgic aventura de peste Prut. Vad ca ai har de cronicar pentru ca am mai citit si alte istorii scrise de tine. Aduna-le undeva ca poate peste ctiva ani le vei aduna intr-o carte de memorii shootingiste!
    Foarte fain!

  • Mulțam Marian pentru comentariu, pentru aprecierile făcute dar și pentru propunere.

    Referitor la propunere, acum știi tu, pentru adevărul cronicăresc ar trebui menționate și alte lucruri din istoria șutingistă, dar nu știu dacă atunci când le vei citi, vei fi sau nu la masă! 🙂

    Mulțam fain încă o dată!

  • Mentioneaza ce vrei si mai ales ce crezi tu de cuviinta ca este util cronicii.
    Pe mine nu ma baga in seama, dar gandeste-te ca scrierile tale pot fi citite de mame cu copii mici in brate, copii mici cu Iphone-uri in maini, bolnavi cu reflux gastroesofagian…! 🙁

Doriți să scrieți ceva? Vă mulțumesc!

Subscribe without commenting


© 2009 - 2019 blogul lui Marcel Eremia. Conținutul site-ului este proprietatea Marcel Eremia sau AME design.
Preluarea lui fără menționarea sursei este strict interzisă și se pedepsește conform legilor.

AME design - LARGE FORMAT DIGITAL PHOTO PRINTING

VreauPrinturi.ro - magazin online de tablouri de mari dimensiuni și printuri foto

Citește articolul precedent:
Un curs de cinematografie mai deosebit: CINEPOETICA

De la Francisc Mraz citire:   ”CINEPOETICA 2013-2014 Anul acesta, 2013, dorim să extindem aria...

Amintiri din copilărie (21)

Pentru mine muzica este un adevărat drog. Muzica pe care o pot recepta. Aceasta îmi...

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Sărata Monteoru și împrejurimi.

Am fost din nou într-o excursie foto. De data asta pe meleaguri românești, la Sărata...

Închide