@horhhe: Ok. Să le luăm pe rând. Dacă te referi la mine cu săritul în sus, nu-ţi face griji. Săream doar prin liceu, la coş sau fileu, când jucam baschet respectiv volei. 🙂

Însă ce spui tu e departe de situaţia concretă de faţă. Doar foarte departe. Asta dacă am înţeles eu bine ce ai vrut să spui.
Foarte departe, pentru că este vorba de o altă abordare. Eu, mai liberal în concepţii, nu aş putea decreta cu atâta fermitate legea de interzicere a fotografilor (apropo’ de ce nu toţi, de ce doar majoritatea? sau de ce 3 ani şi nu 5 sau 10?), pentru simplul fapt că este doar o simplă măsură administrativă şi ele de obicei nu reglementează diverse situaţii ci doar le încurcă. Mult mai degrabă aş lăsa piaţa liberă să (dis)cearnă „artistul bun” şi „artistul rău”.

Despre „pupăturile” la care faci referinţă, aş remarca şi la ele o FUNDamentare greşită. Şi nu mă refer la eventuala greşeală în direcţionarea lor către aceea parte anatomică a omului, câteodată ruşinoasă, folosită ŞI pentru astfel de scopuri, ci pur şi simplu aş spune că din nou abordezi greşit această problemă. Sincer, nu ştiu pe vreunul dintre colegii mei de acolo care ar fi practicat astfel de „moduri” de a lăuda pe cineva cu privire la fotografiile/pozele acestuia. Şi nici nu-şi avea sensul, tinând cont de scopul general acceptat şi înţeles de toată lumea, la practicarea unor astfel de moduri de „comunicare”, pentru că n-ar avea nimic de câştigat. Se presupune de obicei, că cel care le pune în practică, urmăreşte şi un câştig, nu? Că mulţi nu ştiu să facă unele comentarii demne de un critic de artă, că nivelul la care sunt unii cu fotografia (şi poate sunt foarte mulţumiţi cu acest nivel) este prea mic pentru aşteptările unora sau altora, ar fi poate cu totul şi cu totul alte subiect de discutat. Poate că aprecierile făcute de către unii sau de către alţii au la bază încurajarea respectivului şi chiar sunt conduse de o dorinţă de comunicare pozitivă şi nu neapărat de linguşire. Printr-un proces interesant de comunicare umană (mai ales cănd se regăsesc scopuri şi idealuri comune, poziţionaţi fiind, virtual, la un moment dat pe o anumită parte a baricadei), se înţeleg şi mai ales se acceptă mult mai uşor greşelile noului coleg „de suferinţă”. Tot aşa de evident fiind cazul a doi indivizi care se urăsc şi care nu pot avea o comunicare decât preponderent negativă. Sau tot aşa cum un alt individ care urăşte sistemul ce-l înconjoară şi vede (doar) nedreptăţile ce (i) se întâmplă, nu poate avea decât abordări şi comentarii negative la adresa majorităţii. Până la urmă fiecare are dreptul la libera exprimare, ca mod şi conţinut. Mai târziu, va vedea dacă are succes sau nu, dacă îşi mai „cizelează” stilul de comunicare sau dimpotrivă, îl acutizează. Depinde de interiorul fiecăruia dar şi de exterior, în funcţie de rezultate.

Şi ar mai fi ceva, revenind la aceea interzicere la care făceai referire. Nu crezi că ar putea fi general valabilă şi pentru alte domenii? Şi chiar să cuprindă imensa complexitate a naturii omului? Adică, pe scurt, legea să sune cam aşa: ” Se interzice contactul şi comunicarea sub orice formă (vizual, scris, vorbit, senzorial, extrasenzorial, etc) cu societatea umană a tuturor indivizilor care nu au o experienţă în a fi oameni, de cel puţin 10 ani de zile! A fi om înseamnă a-ţi înţelege semenul, a comunica cu el într-un mod plăcut şi util, a nu-l umili, a nu da interpretări tendenţioase şi răuvoitoare exprimărilor semenului fie ele şi stângace (pentru dreptaci) sau dreptace (pentru stângaci), etc., etc., etc.” Uff. ar fi cam greu pentru mulţi, nu? 🙂

Îţi doresc şi ţie spor şi mai ales TOATE BUNE pe mai departe. Mulţam mult de vizită.