Despre Viorel Florescu au scris deja câțiva prieteni fotografi, în ordinea apariției articolelor, Marilena Ifrim, Cătălin Fudulu, Dinu Lazăr și Andrei Pandele. Nu vreau să repet informațiile prezentate foarte bine și frumos de către ei. Nu mai adaug decât că pe cartea lui de vizită este  prezentată o scenă de război, cu siluete de soldați…

Pe mine m-a interesat în special latura psihologică a problemei, mai exact ce-l determină pe fotograful VF să practice această meserie, mai mult decât periculoasă. Ce-i place la acest job? Răspunsul lui a fost destul de succint și neașteptat pentru mine. Cu partea materială m-am lămurit, pentru că salariul pe care-l are nu mi s-a părut deloc stimulativ pentru astfel de acțiuni. Anticipam un răspuns care îmbina plăcerea aventurii cu cea a cantității de adrenalină necesară ei. Nimic din toate astea. De fapt era vorba de dorința de cunoaștere profundă a unor alte culturi. Bine, dar de ce așa?  Probabil că orice om normal are această dorință dar o face vizitând traseele turistice cunoscute, citind ghiduri, ”almanahe” sau articole pe wikipedia despre respectivul popor. În niciun caz să simtă că cineva îl urmărește permanent printr-o pușcă cu lunetă. Sau că pasul următor poate fi făcut pe o mină neexplodată. Sau dacă ar avea timp, să calculeze șansa ca cel puțin un glonț dintr-o distribuție gaussiană de n gloanțe pornite dintr-un automat situat la distanța x și care acoperă un sector de cerc de y grade, să-l nimerească. Evident incluzând și variabilele viteză de deplasare a celui care acționează automatul și a vitezei de deplasare a destinatarului bucăților de plumb. A încercat să-mi explice, văzând evidenta nedumerire a mea, prin punerea olivierei pe masă și a întrebării ce văd acolo? Răspunsul meu evident urma să fie incomplet pentru că eu vedeam o parte din obiecte, doamna cu măgarul afgan, situată pe partea cealaltă a mesei, vedea altă parte din ele și așa mai departe. Prin acest exemplu, VF a încercat să-mi explice dorința lui de a vedea TOTUL despre cultura unei nații, fenomen, eveniment. Nu mi s-a părut foarte concludent pentru că am făcut și eu armata, am văzut și filme (color!) cu războaiele din Vietnam, Irak, Yugoslavia, etc. și nu mă va convinge nimeni să adopt o astfel metodă de cunoaștere. A! Să nu uit. Majoritatea fotografiilor pe care ni le-a arătat la întâlnire, nu erau făcute cu vreun 1000 + eventual un teleconvertor, așa, de siguranță, ci cu superangulare! Sigur îi împărtășește opinia lui R. Capa (alt fotograf de război, care a sfârșit tragic călcând pe o mină) spunând că dacă o fotografie nu ți-a reușit, înseamnă că nu ai fost suficient de aproape de subiect. Meditând ulterior la cele spuse și încercând o altă explicație decât cea binecunoscută cu limitarea cunoașterii din diverse motive, mi-am dat seama că nu modelul exemplificat prin olivieră era cheia ci gradul de cunoaștere dobândit în astfel de situații limită provocate de război, de suferință, de ură care este incomparabil mai profund decât orice altă experiență, să-i zicem clasică. Așa cum și războiul este o manifestare primitivă a inteligenței umane (dacă mai poate fi numită așa), în astfel de situații extreme se pot vedea forme de manifestare primare, conduse doar de instinctul de conservare dobândit de-a lungul generațiilor. Ce cunoaștere, a diverselor culturi, poate fi mai profundă  decât cea dobândită în astfel de situații? Asta dacă le faci față. Ce detașare și stăpânire de sine trebuie să ai la purtător… Când fotografiezi trupuri sfârtecate, mame având în brațe odraslele ucise, etc. etc, și toate realizate sub o permanentă teamă că în secunda următoare tu poți să fii o victimă, ca un soldat necunoscut…

.

.

Marcel Eremia, sâmbătă 4 septembrie 2010 la 04:00