Avertisment: conținutul articolului poate afecta emoțional persoanele sensibile.

Chiar acum un an de zile povesteam despre apariția unor noi patrupezi în viața noastră, despre Onix și Opelina, două feline minunate, fooarte jucăușe și pline de personalitate. Diferite esențial deși erau frați, sau poate chiar de asta. Cred că frumusețea ADN-ului nu este dată doar de însușirea lui de a reproduce la infinit o anumită structură informațională ci mai degrabă de cea legată de imperfecțiunea copiilor acestuia, marcând astfel diversitatea tuturor respectiv personalitatea fiecăruia. Aveau un mod diferit de a privi lupta pentru supraviețuire sau lupta în natură. Cel gri, mai sperios, mai leneș, puturos chiar, prefera de departe plăcutul oferit de interiorul casei, mai ales de căldura și de moliciunea de pe scaunele din birouri decât oferta inconsecventă a naturii de afară. Ba era prea frig, ba era prea cald, ba era prea multă umezeală, ba prea mult zgomot de la mașini, nimic din ce era afară nu-l lăsa să se odihnească așa cum dorea el așa că interiorul era întotdeauna preferat. Cea albă, dimpotrivă, simplist spunând, era cam vagaboandă, doritoare întotdeauna de o aventură prin vecini, prin cartier, de explorare permanentă a spațiului înconjurător. În alți termeni, aș spune că Opelina era întruchiparea emancipării și a libertății individuale, de manifestare deplină a propriilor capacități de luptă în natură iar Onix era exact opusul. Căuta în disperare compania surorii sale fiind însă depedent de cheful acesteia de a se juca sau de a merge într-o nouă și ispititoare aventură pe afară.

În fiecare zi lucrătoare, la douăzeci trecute fix, înainte de plecarea băieților de firmă, se făcea apelul iar mâțele se băgau forțat sau nu, în casă. De multe ori (mai ales când vremea era mai dezmorțită) săracul Onix rămânea atunci singur în casă pentru că sor-sa lipsea la apelul de seară, plecată în cine știe ce expediții organizate de ea prin cartier. Dar cum o auzea pe vagaboandă mișunând la ușa încuiată, fugea disperat cu un etaj mai sus și se punea pe un mieunat tânguitor să ne pună în temă că ar fi frumos din partea noastră să descuiem ușa că el nu știe și nici nu poate și să lăsăm mâța înăuntru, că poate i-o fi foame, poate i-o fi frig, poate i-o fi sete, o fi obosită de atâta drum sau poate ”doar” îi era dor lui Onix de ea. Nu avea importanță motivul, important era să ajungă înăuntru, familia să fie reunită.

Un astfel de episod tocmai se întâmplase cu o seară înainte de fatidica zi de fix acum o săpămână. Onix nu știa, ca sor-sa, să deschidă ușile sărind pe clanță sau cocoțându-se pe ea ca o cioară pe gard și împingând în tocul ușii cum observase ea că se pot deschide anumite uși, așa că vocea lui de notificare a sosirii rudei de gradul întâi căpătase tonalități și niveluri neobișnuite, demonstrând că te cam ia cu disperare să stai minute în șir în spatele unei uși închise și să nu te audă nimeni. Când în sfârșit unul dintre noi a auzit mâța din spatele a două uși, s-a dus să descuie ușa de la intrare ca să intre rătăcitorul odor în casă. Ca de obicei, albul imaculat din și numai la naștere, era plin de urme de funingine, de vaselină, de miros de motor, de parcă într-o viață anterioară Opelina ar fi fost un destoinic mecanic auto și o prinsese nostalgia amintirilor retrăite. Nu degeaba a venit ea la noi ascunsă fiind în compartimentul motorului.

Deși atât de diferite, cele două mâțe aveau și puncte comune, amândoi erau vânători năprasnici și nu doar de șoareci mici sau mai mari, după noroc, ci și de prăzi mai speciale ce necesitau performanțe și tehnici superioare de prindere, fiind zburătoare, în special porumbei. Așa încât găseam destul de des pe lângă covorașul de la intrare un alt covoraș nedefinit de fulgi, pene și sursa în care acestea erau inițial înfipte, sursă care devenea apoi jucăria vânătorului. Aveți un filmuleț mai jos, nu foarte plăcut, cu un astfel de episod:

Lunea trecută însă, avea să fie o zi care a făcut ca subiectul supraviețuirea sau lupta în natură să fie din nou pus pe tapet. Pe la ora 10 băieții de la firmă aud o bufnitură iar vecinul le spusese celor care au ieșit în stradă să se uite dacă nu cumva pisica călcată era a noastră. Băieții s-au dus și de la distanță nu l-au recunoscut, capul strivit de una dintre roțile mașinii dar și speranța de a nu fi mâțul nostru probabil că i-a făcut să nu-l recunoască din prima. A doua oară când s-au dus mai aproape au constatat inevitabilul. Speriosul dar și aparent precautul Onix a fost lovit și călcat în stradă de o mașină. L-au băgat într-un săculeț de plastic, l-au băgat în curte, urmând să-l îngropăm mai târziu în grădinița noastră. Nu știu cât și ce a văzut Opelina din accident, cert este că s-a tot foit derutată prin apropierea săculețul în care era fratele său, îl tot mirosea. Nu știu ce a înțeles ea din toată această întâmplare, nu știu cum a interpretat-o și ce a făcut-o ca în următoarele minute să se ducă la gard, să iasă în stradă și să n-o mai vedem nici până în ziua de azi. Nu cred că se va mai întoarce și nici nu știm ce i s-a întâmplat, dacă i s-a întâmplat ceva. Poate că s-a dus după mașina care l-a lovit în speranța că dacă o găsește, să o roage frumos să-i dea fratele înapoi, promițându-i că va avea grijă să nu mai iasă în stradă. Poate că spiritul ei de vânător a determinat-o să plece pentru a-l căuta pe ucigaș și să se răzbune. Sau poate a crezut că noi i-am făcut rău și a considerat că acest loc nu mai este unul sigur pentru ea. Prima noapte chiar a fost nedormită, am ieșit de câteva ori afară, ba eu, ba Anca, ori de câte ori auzeam sau ni se părea că auzim un mieunat. N-a fost să fie ea.

Nu știm de ce a plecat, cert este că a plecat de la noi în ziua în care a plecat și Onix. Au venit la noi împreună, tot împreună ne-au și părăsit. A rămas doar gândul că poate undeva cei doi frați s-au regăsit…

 Actualizare 23 martie 2016. Opelina s-a întors după 17 zile. Flămândă, murdară, speriată, disperată, dornică însă de iubire și de mângâiere.