Petre era un om de toată nădejdea, ardelean dintr-o bucată, dintr-un sat frumos și așezat la o margine de codru de lângă Sibiu. A plecat de acasă copilandru, și-a terminat școlile și armata, apoi a rămas la intreprindere în Timișoara, s-a însurat și s-a așezat la casa lui. Era un om mulțumit, copiii creșteau, cu nevasta se înțelegea ca-n primii ani, la lucru îi mergea strună! Dar uneori îl apuca așa, dorul de pădurea din satul lui, mai ales la începutul verii, înainte să ia copii vacanța și să plece la mare în concediu. De cum dădea frunza verde, sâmbăta în SRL (săptămâna redusă de lucru!) își lua familia și plecau la iarba verde, la un grătar. Aveau un loc al lor, ieșeau din oraș și după câțiva km., o luau pe un drumeag prăfuit până în marginea pădurii. Petre își lua toporișca și pleca desculț prin pădure să adune lemne pt. foc. De fiecare dată nevasta îi spunea: ”Ai grijă să nu te rătăcești!” iar el de fiecare dată răspundea: „ Nu m-oi rătăci că mi-s băiat de la munte!”. Eeei, dar pădurea de câmpie nu e ca cea de munte… Cum mergea el așa teleleu printre copaci, cufundat în gânduri și miros reavăn de pământ și frunze proaspete, tot făcând grămăjoare de vreascuri, îi dă prin minte că ar fi timpul să se întoarcă. Nu știa cât timp trecuse că nu avea ceasul la el dar i se părea ciudat că pe drumul de întoarcere nu reușea să găsească nici o grămăjoară de vreascuri. Deja îl dureau tălpile, i se făcuse foame rău și cerul se cam îmbufnase a ploaie… Când în sfârșit văzu luminișul, semn că se termina pădurea, se aștepta să iasă ceva mai departe de locul unde lăsase mașina și familia, dar ce văzu îl miră foarte tare! O cușcă mare cu gratii din fier (fier beton de 22) și înăuntru… ei bine… un leu adevărat! Adică un leu cam șontorog, cu coama năpârlită și slab vai mama lui, dar totuși …leu. Sta Petrica înlemnit de uimire și se întreaba: ” Unde-oi fi ajuns eu, că așa ceva nu există în Timișoara!” Își făcu curaj și îndrăzni să pornească pe aleile parcului tot mai încântat de ce vede: porcul asiatic, negru și cu ochii acoperiți de pleoapele grele și cute de grăsime, vulpile argintii și ursul brun. Mirarea lui nu era nimic pe lângă mirarea celorlalți vizitatori la vederea lui Petrică, mic și îndesat, cu burtica peste slipii supraelastici în carouri gri-albastru, desculț și cu toporișca în mână. „Ce mă fac dacă la ieșire îmi cere portarul să vadă biletul de intrare?” Noroc că între timp începuse să plouă mărunțel și la poartă nu era nimeni. Noroc, noroc, dar ploaia se întețea și Petrică avea acum de mers pe șoseaua asfaltată cale lungă. Tălpile îi erau făcute praf, țopăia strângând din dinți la fiecare pas și făcea disperat semn la „ia-ma nene”. Știa el că din cauza toporiștii nu oprea nimeni, dar nici nu se gândea să renunțe la ea. În cele din urmă opri o mașină de poliție, una din cele două care îl căutau după ce soția anunțase dispariția lui Petrică în Pădurea Verde.

Seara, după ce cu greu s-a oprit din plânsul cu sughițuri, cu vocea încă răgușită de disperare, soția continua să se caine „Petrică, Petrică, ce-mi făcuși tu mie astăzi… Nu vreau să mai aud de mers la pădure.” Petrică, proaspăt îmbăiat, cu picioarele așezate pe o pernă și cu tălpile unse cu cremă de galbenele, calm și zâmbitor o strânge drăgăstos la piept: ”Lasă dragă, săptămâna viitoare, duminică, ne îmbrăcăm frumos și mergem la Grădina Zoologică!”