Motto: Vietnam este o țară, nu un război.

Cu siguranță foarte mulți știu despre Vietnam ca fiind locul în care s-a petrecut un crunt război, foarte contestat, inclusiv și mai ales de către populația statului principal protagonist al acestor lupte, SUA, considerat pe bună dreptate drept marele înfrânt. Un război care, ca multe altele în care s-a implicat această țară, a fost dus în scopul unor interese meschine, de a-și arăta mușchii capitaliști dușmanului de atunci, URSS, dar și de a testa niște arme noi, inclusiv chimice, sau de a-și consuma stocurile de muniție într-o ”oportunitate” pe care nu o întâlnești în fiecare zi. Cantitățile de chimicale pulverizate au fost enorme iar efectele lor au fost dezastruoase pentru ecosistemul dar și pentru locuitorii Vietnamului și ai urmașilor lor. Despre aceste efecte voi face o prezentare într-un articol separat. Nu mă înțelegeți greșit. Sunt pentru democrație, urăsc comunismul, însă ce a făcut SUA atunci nu o diferențiază cu nimic de ceea ce a fost URSS. Singura diferență este că, în general, unii îi măcelăreau pe ai lor iar ceilalți, tot în general, pe ai altora. Scopurile ambelor țări au fost însă la fel de mârșave.

Istoria zbuciumată a Vietnamului spune multe despre acest popor răbdător, dominat sute de ani de chinezi și apoi zeci de ani de către colonialiștii francezi. Cea recentă începe, pe scurt, după cel de-al doilea război mondial, moment în care conform acordului de la Geneva din 1954, Vietnamul a fost împărțit temporar în două părți: Vietnamul de Nord (comunist, sprijinit de URSS și China, condus de Ho Chi Minh, capitala Hanoi) și Vietnamul de Sud (anticomunist, sprijinit de SUA, condus de împăratul Bảo Đại, capitala Saigon). Și mai pe scurt, Vietnamul de Nord a atacat  ulterior Vietnamul de Sud iar SUA a intervenit masiv în așa zisa apărare a celor din Sud. Datorită eșecului armatei americane în acest război și a creșterii tot mai mari a opoziției opiniei publice referitoare la această acțiune a lor, SUA și-a retras armata, războiul finalizându-se cu căderea Saigonului în fața armatei Nord Vietnameze, urmând ani de represalii ale comuniștilor împotriva celor care i-au sprijinit pe americani.  În 1976 cele două țări s-au unit formând Republica Socialistă Vietnam, urmând mai târziu o serie de reforme, culminând prin anii 2000 cu introducerea în economie a unor elemente de piață liberă și stabilirea unor relații diplomatice cu majoritatea țărilor din lume (ia ghiciți pe cine am găsit într-una din pozele expuse în Muzeul Reunificării? 🙂 ), în special cu SUA, partener economic actual foarte important.

Excursia noastră a început în Saigon și s-a dorit să continue în sudul țării, prin delta Mekong-ului, ajungând apoi pe insula Phu Quoc și înapoi cu avionul în Saigon. Cea mai bună variantă în astfel de situații, a fost să apelăm la o agenție de turism locală, cu ghid, cu cazare o noapte la niște localnici, excursii cu barca pe fluviu și continuând drumul spre insulă cu autobuzul și apoi cu o navetă rapidă. Experiența este de nedescris, dată fiind specificitatea zonei prin care am umblat, suprapopulată (Vietnamul are peste 90 de milioane de locuitori iar Saigon -redenumit în 1976 după numele liderului comunist Ho Chi Minh, are peste 9 milioane de locuitori) însă cu oameni calzi, primitori, cu care te-ai înțelege de minune dacă ai știi limba lor sau ei pe a ta. Chiar și așa, destul de mulți o rup relativ bine cu engleza, chiar dacă au tendința de a simplifica toate cuvintele, de a le tăia coada, probabil influențati de faptul că în vocabularul vietnamez sunt foarte multe cuvinte compuse doar dintr-o silabă. De exemplu ”fi so” însemna nici mai mult nici mai puțin decât ”fish souce”, adică sos de pește. Este adevărat că dacă ai multă răbdare și te exprimi mai plastic (de exemplu, printr-un desen), ai o șansă de reușită mai mare. Nouă ne-a trebuit cam un sfert de oră să reușim să ne facem înțeleși (așa am crezut noi) atunci când căutam și întrebam în  stânga și în dreapta de un ”exchange office”. Ca la o alergare cu ștafeta, din om în om, cea de a patra persoană implicată în această acțiune, ne-a condus foarte satisfăcută fiind de ajutorul pe care credea că ni-l dă, într-un raion de dicționare dintr-o librărie! Până la urmă avea ceva logică ce au înțeles ei, nu? Schimbul de bani era  oarecum similar cu schimbul de cuvinte…

Dat fiind că trebuia să fiu conectat aproape în permanență cu ce se întâmpla acasă (adică la firmă) și nu doream să dau pe roamingul de date cam cât a costat excursia pentru tot grupul nostru, am apelat la o formă foarte ieftină dar și  elegantă de rezolvare a accesului la Internet. Aveam de acasă un router mobil, mic cât jumate de palmă, (mulțam fain Andrei Conțiu pentru idee!)  am achiziționat un sim de date local, ieftin ca braga (cu 40 de lei aveam 3GB de date) și prin Wi-Fi aveam net permanent la purtător fără a dezactiva folosirea telefonului pentru eventualele convorbiri urgente. Am utilizat cu succes Internetul permanent pentru descărcarea hărților de pe Google, care s-au dovedit excelente pentru localizarea unor puncte de interes sau pentru a ajunge mai repede înapoi la hotel. Mai mult, am activat urmărirea GPS a traseelor făcute (mă refer la cele făcute cu autobuzul, pe sute de km), ca să localizez mai precis pe hartă pe unde am fost și să nu uit numele localităților și edificiilor vizitate. Așa că știu tot pe unde am fost! 🙂

Recomand celor care vor proceda similar cu acesarea net-ului, să-și dezactiveze eventualele sincronizări în cloud cu imaginile și mai ales filmele făcute cu mobilul. Datorită mărimii lor (un  film poate fi de ordinul GB, în funcție de  durata înregistrării) vă păpați prea repede și mai ales inutil porția de net local. Probabil că datorită unui control centralizat și restrictiv al accesului la net, am observat că unele bloguri nu le puteam accesa iar despre Google maps la nivel stradal nici nu putea fi vorba. Este și prea multă muncă dar există și rețineri ale guvernului referitoare la accesarea acestor informații. Eu chiar aș fi curios cum ar circula mașinuța Google (sau una similară) pe străzile superaglomerate din Vietnam, printre milioanele de motociclete! Am realizat un film scurt (în varianta time lapse), pentru a vedea ce aventură este să fii un pieton și să-ți dorești să traversezi o stradă! Nimeni nu-ți dă prioritate, totul este pe riscul tău, iar tehnica de bază este să mergi cu viteză constantă, fără mișcări sau schimbări de direcții bruște, pentru ca orice conducător auto/moto să-ți poată calcula anticipat poziția viitoare, așa cum se realizează focalizarea predictivă a subiectului în mișcare rapidă în aparatele foto (la declanșarea în rafală). Nu uitați că în film este vorba de o intersecție semaforizată, așa că vă puteți imagina ce înseamnă una în care se circulă la liber!!! Menționez că pe toată durata sejurului, nu am văzut nici o ciocnire a vreunui  motociclist/șofer cu vreun pieton sau invers! 🙂

httpv://youtu.be/oTJZEO2Czw0

Ar mai fi multe de zis, dar voi continua în articolul următor. O primă selecție de fotografii din Vietnam le aveți aici (în scurt timp voi pune și pe Facebook). Urmează și în următoarele episoade.

.

Marcel Eremia, luni 24 martie 2014 la 10:30