Adică două dintr-o lovitură. Sau dintr-o ieșire. O nouă ieșire la fotografiat organizată de Școala Francisc Mraz. Pentru mine a fost a doua vizită pe meleagurile macedonene, o țară cu un peisaj mai mult decât fascinant. Ne-am cazat la Ohrid, o localitate lângă lacul cu același nume și care învecinează cele două țări. La nord-vest, nord și est Macedonia iar la sud și vest Albania. Fiind extrem de aproape, am decis împreună cu câțiva prieteni să dăm câteva ture și prin Albania. Un alt motiv pentru care prezint împreună cele două țări este și datorită dorinței lor de a se promova reciproc din punct de vedere tuuristic în special pentru zona din jurul lacului Ohrid.

Înainte de prima vizită în Macedonia (în primăvara lui 2008) despre Macedonia nu știam mare lucru decât că era o republică desprinsă în 1991 din fosta Yugoslavie, că înainte de Alexandru cel Mare îmi venea în minte numele de Xena 🙂 (bine, ea ar fi fost din regiunea cu același nume situată în Grecia, dar asta este mai puțin important), că era denumită de către greci drept Republica Skopje (nu au dorit să recunoască denumirea Macedonia, fiind similară cu denumirea unei regiuni din țara lor) și că erau probleme mari de integrare ale minorității albaneze. Problema nerecunoașterii denumirii de Macedonia mi se pare cam stupidă, ca și cum noi nu am recunoaște numele vecinei noastre Republica Moldova doar pentru că avem și noi o regiune cu același nume. Sigur, acolo este vorba de popoare diferite, nu ca la noi, dar în Serbia există o regiune numită Banatul sârbesc și nu am auzit pe vreunul dintr-o parte sau alta a Dunării să comenteze despre unicitatea numelui. Din păcate, în acest fel se blochează accesul acestei țări la UE și la NATO. Acum am aflat mai multe despre Macedonia, în primul rând că au cazări ieftine și se pot mânca diverse specialități foarte bune la un preț mai mult decât rezonabil. Printre specialități aș menționa una foarte bună, un fel de zacuscă (ajvar) făcută din ardei gras și usturoi, eventual adăugând și ceva vinete. Iam, iam cum s-ar zice.

În Albania am intrat cu multe prejudecăți, multe adeverindu-se, de exemplu atmosfera similară celei trăite prin România în anii ’80-’90, sau sentimentul de nesiguranță de a umbla prin Tirana, cu aparatele foto la vedere, fiind priviți destul de sceptic, așa cum am fi dacă ne-am plimba în același fel prin Ferentari. Ba chiar ni s-a spus de către un localnic din Tirana că nu prea-i bine să mergem așa prin unele cartiere. Totuși, studiind fizionomia localnicilor, am fost plăcut surprins să remarc o asemănare izbitoare cu ai noștri. Dacă nu ar fi vorbit în altă limbă aș fi jurat că sunt concetățeni cu noi. Vorbesc strict de aspectul fizic, neluând în seamă ținuta sau mediul înconjurător.

În schimb, prin satele albaneze prin care am trecut, am dat peste persoane extrem de sociabile, foarte plăcute și doritoare de comunicare sau de a fi fotografiate. Păcat că nu am reușit să ne înțelegem așa cum ne-am fi dorit, însă zâmbetul a fost cel mai folosit și cel mai eficient mijloc de comunicare. În Tirana, am avut parte de două momente foarte interesante. Unul s-a consumat în timp ce încercam să găsim un loc de parcare, observând o persoană care părea să plece cu mașina și să elibereze acel loc. Stând răbdători ca omul să plece, începem să ne dăm seama că de fapt are de gând să mai stea acolo și am încercat să schițez din mâini niște gesturi care să-l determine să clarifice situația, pleacă sau mai rămâne? Deruta se accentua și datorită faptului că personajul ne tot privea insistent, cu o privire însă care nu părea să prevestească ceva bun. La un moment dat, ne-am dat seama că va mai rămâne acolo și pornim mai departe, trecând încet pe lângă el. În acel moment ne spune, într-o românească impecabilă, să revenim peste vreo 10 minute, atunci va pleca și ne poate păstra locul de parcare. Am aflat atunci, că lucrează la parlamentul albanez și în plus că va fi greu să găsim vreun loc de parcare pe acolo. Am mai dat o tură cu mașina, găsind însă un alt loc de parcare în acel centru supraaglomerat al Tiranei. Un alt doilea moment în care am fost abordați a fost la un restaurant, de către un alt localnic care vorbea și el perfect românește, făcuse studiile la Cluj, fiind însurat cu o româncă. Pe care a și chemat-o de acasă, ca să-i facă bucuria de a cunoaște un grup întreg de români. O bucurie care s-a dovedit a fi reală. Și în Albania, mâncarea a fost foarte bună și foarte convenabilă ca preț.

Ni s-a mai confirmat, vizual în primul rând, că Mercedes este mașina preferată a albanezului. Așa cum mulți ani de zile românul era frate cu Dacia (pe lângă cunoscutul frate codrul) sau sârbul cu Yugo și Zastava sau neamțul din est cu Trabant, așa și albanezul este frate bun cu Mercedes. De toate modelele și din toți anii!

Ca o concluzie generală după vizita prin cele două țări, este că sunt mândru că aparțin acestui spațiu balcanic, straniu și magnific în același timp. Peste tot m-am simțit ca acasă.

Am pus pe FB o selecție de fotografii grupate în două, pentru fiecare țară în parte, Macedonia și Albania. Vă mulțumesc pentru vizionare și eventualele aprecieri și comentarii.

.

Marcel Eremia, marți 10 iunie 2014 la 10:30