4 Comments

• Catalin joi, 1 decembrie 2011

  Tare ar fi bine ca mândria de a fi român să se manifeste 365 de zile/an și nu doar de 1 decembrie…

• Marcel Eremia joi, 1 decembrie 2011

  @Cătălin: Ai dreptate, ăsta-i doar un ”reminder”! 🙂

• DD joi, 1 decembrie 2011

  „Parintele Iustin Popovici. Viata si minunile ” Editura Sophia, 2008
  La Multi Ani! Toata mandria inseamna multumire catre Bunul Dumnezeu pentru ce ne-a dat: tara, neam, limba, Darul Ortodoxiei, mantuitor.Mandra sunt adica multumesc Lui Dumnezeu!

  Pr Iustin POpovici
  Caprioara in raiul pierdut

  Sunt o caprioara. In univers eu sunt simtul tristetii. Demult-demult, Cineva a izgonit pe pamant tot ce este trist in toate lumile si din aceasta a alcatuit inima mea. Si de atunci eu sunt simtul tristetii. Traiesc prin aceea ca din toate fiintele si lucrurile absorb tristetea. Cate o picatura neagra de tristete lasa in inima mea orice fiinta indata ce ma apropii de ea. Si roua neagra a tristetii curge ca un paraias subtire prin venele mele. Si acolo, in inima mea, roua neagra a tristetii se preschimba in palida si albastruie.
  Fiinta mea e inundata de un fel de forta magnetica a tristetii. Si tot ce este trist in lumea aceasta ea atrage irezistibil si aseaza in inima mea. De aceea sunt cea mai trist decit toate fapturile. Si am lacrimi pentru durerea fiecaruia… Nu radeti de mine, o voi cei care zambiti! Eu sunt uluita sa aflu ca in aceasta lume trista sunt fiinte care rad! O, dar blestemat si prea blestemat sa razi in lumea in care fierbe tristetea, clocoteste durerea, bantuie moartea! Ce dar de osanditi!…. Din pricina tristetii eu nu rad niciodata. Cum as putea rade, cand sunteti atat de grosolani si de cruzi, voi, cei care zambiti!

  Si sunteti urati din pricina rautatii.

  Caci doar rautatea urateste frumusetea fpaturilor pamantesti si ceresti… Imi amintesc, imi aduc aminte: acest pamant a fost candva rai, iar eu – o caprioara a raiului. O, amintire din care ma inalt cu incantare din bucurie in bucurie, din nemurire in nemurire, din vesnicie in vesnicie…
  Iar acum ? – Intunericul a acoperit toti ochii mei. Pe toate caile pe care merg s-a asternut intuneric nestrabatut. Gandurile mele picura lacrimi. Iar simtirile freamata in tristeti. Un foc de nestins al tristetii a cuprins intreaga mea fiinta. Totul arde in mine de tristete, dar nu se mistuie niciodata.Iar eu, sarmana, sunt doar atat: jertfa vesnica pe jertfelnicul cosmic al tristetii. Iar jertfelnicul cosmic al tristetii este pamantul, cenusiu si posomorat, stearsa si intunecata planeta…

  Inima mea este o insula inaccesibila in oceanul nesfarsit al tristetii. Inaccesibila pentru bucurie. Oare fiecare inima este o insula inaccesibila ? Spuneti voi, cei care aveti inimi! Oare stiti cu ce sunt inconjurate inimile voastre? A mea – cu totul numai de adancimile si abisurile oceanului. Si mereu se afunda in ele. Nicidecum nu poate sa se izbaveasca din ele, sa iasa din ele. Tot ceea ce atinge, este moale ca apa. De aceea imi sunt ochii incetosati de lacrimi, iar inima rascolita de suspine. Luminile ochilor ma dor, pentru ca multe miezuri de noapte au innoptat in ele. Ieri seara soarele a apus in ochii mei, iar in dimineataa aceasta nu a mai rasarit. S-a afundat in intunecimile tristetii mele. Ceva grozav si infricosator strabate fiinta mea. Ma sperie tot ce e in jurul meu si deasupra mea. O, de as fugi de grozaviile acestei lumi! Dar exista vreo lume fara grozavii? Sunt zidita din chin, imbatata cu pelin, preaplina de amaraciune. Cu neliniste imi trezesc inima mea din betia tristetii, iar ea se imbata din ce in ce mai tare. Sufletul meu, speriat si prigonit de grozaviile acestei lumi, il strig sa se intoarca la mine, iar el fuge tot mai nepasator fata de mine, cea intristata si mahnita….

  __._,_.___

• Marcel Eremia sâmbătă, 3 decembrie 2011

  Îmi pare rău de căprioară că-i așa de tristă într-o zi de sărbătoare…

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.