Sunt tare tristă și furioasă. Teodor Negoiță, exploratorul român al ținuturilor polare, nu mai este printre noi. Am aflat abia ieri, mi-a spus Marcel și încă nu-mi vine să cred. Încerc să-mi adun cuvintele dar nu găsesc decât lacrimile pe care încerc să le țin în frâu. Pentru mine a fost unul din acei oameni (atât de rari!) care îți marchează existența și pe care îi porți în suflet toată viața. Din noianul de sentimente pe care îl încerc acum, culmea, absurd, cel mai puternic este furia; nu l-am putut conduce pe ultimul drum pentru că nu am știut că nu mai este printre noi (în schimb sunt informată zilnic, cu de-a sila, despre scandaluri scabroase de divorț). Îmi spun însă că probabil aceasta a fost dorința lui și a familiei de a face marea trecere cu modestie și decență, așa cum a făcut toate lucrurile uimitoare din viața lui de pământean ales!

Dragă Teo, odihnește-te în pace!

Pe Teo l-am cunoscut în anii ’80. Noi eram o gașcă de puști (liceeni și studenți pufani) care ne căutam drumul în viața și eram teribili, iar el făcea parte dintr-o echipa de speologi tineri, recunoscuți deja, minunați și nebuni. De Teo nu puteai să nu te „lipești”, vorbea întotdeauna cumpănit și cu voce caldă, avea un deosebit dar al povestirii, o mare dorință de a împărtași din experiența lui, avea talent pedagogic și multă răbdare cu învățăceii. Într-un părculeț din București pitonase un copac și acolo se antrena aproape zilnic. Acolo ne chema și pe noi, câțiva, și de la el am deprins elementele de bază ale tehnicii de cățărare și coborâre pe coardă, și ce am învățat am învățat foarte bine, căci altfel nu accepta. Ne promitea uneori că ne va duce cu el să explorăm un mare aven (Avenul din Grind). Nu ne-a luat însă niciodată. Teo era de fapt un solitar. Nu recomanda nimănui să facă asta, era mult prea periculos, dar el o făcea. Odată, la un pahar de vin de mere adus de la el de acasă, din Sascut, ne-a spus că doar așa, în explorări solitare simte că se poate bucura de toată măreția pietrei, a muntelui, a naturii, a Universului. Și că doar așa își poate testa limitele, puterile, cunoștintele, temerile. Era un autodidact perfecționist și nu lăsa niciodată nimic la voia întâmplării. Vorbea obsedant încă de atunci de visele lui: să ajungă în Insula Spitsbergen și la Polul Nord. Puțini erau cei care îl luau atunci în serios. A demonstrat însă (celor care au fost curioși să afle) că orice este posibil să faci în viață cu tenacitate, îndârjire, bunătate și muncă.

De altfel, cred că generația lor este adevărata „generația de aur” a speologiei românești, mulți au primit în decursul timpului recunoaștere internațională în domenii conexe diverse (geografi, geologi, biologi, fotografi, scafandri, etc). În turele de căutare și explorare de peșteri, în preajma lor totul părea fabulos; nu știu nici acum de unde venea acea vrajă, probabil din tinerețea și entuziasmul lor și din setea noastră de viață. Încercam să ținem pasul cu ei și să învățăm cât mai mult, dar de cele mai multe ori îi priveam năuciți: se cățărau, coborau în avene, găseau „găuri” noi și se bucurau ca nimeni alții, decolmatau (săpau de nebuni în fundături de peșterici sperând să găsească continuări și chiar găseau!), fotografiau, cartau, găseau oase fosile (pe care le „gustau” trecându-și limba peste suprafața lor ca să își dea seama după porozitate cam ce vechime au), adunau în eprubete speciale mici viețuitoare de pe pereții umezi, făceau calcule ale traseelor subterane ale apelor care dispăreau în peșteri, apoi pentru a verifica calculele colorau apa din peșteră, și o așteptau în cine știe care altă vale să vadă dacă iese colorată și în cât timp (nu vă spun ce zarvă a fost într-un mic cătun din Munții Vâlcan când oamenii au văzut că apa pârâiașului trece roșie prin mijlocul satului și cum încercau să ne convingă că este semn clar că moare Ceaușescu). După prima ieșire cu ei îmi amintesc ca mama nu mi-a deschis ușa pentru că uitându-se pe vizor nu m-a recunoscut: în două săptămâni slăbisem cinci kg, nu făcusem baie deloc și mă arsese și soarele, părul îmi devenise un ciuf, bașca ceaunul din dotare legat de rucsacul jegos. Pe cât de încântată eram eu, pe atât era mama de îngrijorată de noul meu anturaj (majoritatea „bărbați adulți, însurați și cu copii acasă care duc cu săptămânile în sălbăticie adolescenți neștiutori”). Teo a fost unul din cele trei persoane care i-au spulberat mamei mele temerile și cărora trebuie să le mulțumesc: Mulțumesc Teo Negoiță! Mulțumesc Cristian Lascu! Și nu în ultimul rând, mulțumesc Viorica Ivănescu, draga mea prietenă!

Pe Teo l-am reîntâlnit în urmă cu câțiva ani. Își realizase cel mai îndrăzneț dintre vise: să pună bazele unei Stații Românești în Antarctica. Întâlnirea cu el a fost una de neuitat, același om jovial și modest care emana în jur dragoste de oameni. Era fericit. Și desigur, ne-a povestit despre expedițiile lui, despre greutățile pe care le-a avut și despre faptul că în țară nu îl ajuta nimeni, noroc cu străinii care îl cunosc și cu care colaborează la tot felul de proiecte. Îl ascultam la fel de năucită ca acum mai bine de 20 de ani și aș fi vrut ca povestea să nu se mai termine. I-a pus însă capăt el, pentru ca vroia să și asculte. În ciuda realizărilor lui uimitoare și a recunoașterii lor, el a știut să rămână un „om normal” care te întreabă: „Dar spune-mi despre tine. Tu ce faci? Ce mai știi de vechii noștri prieteni comuni?” Am vorbit mult, urma să îl căutăm, să ne întâlnim într-o zi să … povestim. Vroia să îl cunoască pe băiatul nostru: „Poate îl facem cercetător polar! Am ceva proiecte în care implic tineri romani. Am cunoscut câțiva remarcabili!” ne-a spus vesel.

Căutând ieri printre puținele știri despre dispariția lui Teodor Negoiță, mi-a atras atenția și m-a emoționat gestul unui astfel de tânăr român. Andrei Roșu, „ultra-maratonistul” nostru, singurul român de altfel care a alergat la Polul Nord și în Antarctica, a alergat ieri la Paris 80 km în memoria lui Teodor Negoiță
http://andreirosu.wordpress.com/2011/03/25/maine-alerg-in-memoria-unui-mare-roman-teodor-negoita/

De ce nu?? Povestea trebuie sa continue. Neapărat!

Anca Eremia, duminică 27 martie 2011 la 23:50