De la Gutenberg la … școala de azi.
Sau de la creatori la distrugători!
De la inventarea unui nou tip de tipar în Europa (sau cel puțin a îmbunătățirii substanțiale a celor existente deoarece chinezii tipăreau deja de sute de ani), care a permis tipărirea în masă a cărților pentru publicul larg a trecut ceva vreme. Vreo 600 de ani. Timp suficient ca acestei oglinzi selective a omenirii, cum poate fi definită orice carte, să i se atribuie caracteristici specifice unei ființe și nu unui obiect. Evident explicabil prin conținutul pe care-l are cartea, parte fiind a spiritului autorului ei. Dar și prin rostul ei, de învățător înțelept, de prieten care nu se supără când nu-l înțelegi, de sfătuitor de nădejde în momente de cumpănă.
Așa văd eu cartea tipărită. O ființă cu care trebuie să te porți cu mare grijă, căreia trebuie să-i simți slăbiciunea fizică, să nu te porți brutal cu ea și mai ales să o respecți. În viața mea nu am îndoit colțul unei pagini pentru a marca locul în care am rămas. Cărțile pe care le răsfoiam prin librării erau deschise ușor, fără a le forța cotorul, imaginându-mi-l ca pe o încheietură firavă a unui copil, de care trebuie să ai o mare grijă. Mă oripilam când vedeam persoane care încercau un pix pe dosul sau pe interiorul ultimei coperți ale unei cărți.
Probabil de asta sunt atât de revoltat de acțiunile de distrugere a cărților de școală de către cei care ar trebui să aibă cea mai mare grijă de ele, de către elevi. Am fost nevoiți să-i cumpărăm copilului nostru câteva manuale noi pentru a le înlocui pe cele primite la sfârșitul clasei anterioare, aflate într-o stare mai mult decât inutilizabilă. Ce nu înțeleg este cum de nu sunt pedepsiți acei școlari care distrug manualele. De exemplu, pentru fiecare carte mâzgălită, ruptă, etc. școlarul în cauză să aducă cel puțin 3 manuale noi. Acțiune ușor de efectuat pentru că pe prima pagină există un tabel pe care se scrie numele celui care preia manualul, precum și starea acestui manual la primire și apoi la predare. Verificarea se face de către învățătoare/învățători, diriginte/diriginți. Am constatat nu doar că aceste informații nu au fost trecute (în unele manuale) însă apar altele absurde cum ar fi că într-un ciclu școlar starea manualului a fost ”proastă” iar în ciclul următor a fost ”bună”! Deși, în acest moment, starea lui este ”groaznică” sau ”îngrozitoare”. Ce părinți sunt aceia care nu se uită în manualele copilului, nici măcar din curiozitate, să vadă ce-i pe acolo?
Consider că dacă un dascăl nu va insufla tuturor elevilor acest respect față de carte, chiar și prin măsuri coercitive ce pedepsesc un vinovat de distrugere a manualului, merită aceeași totală lipsă de respect ca cea a elevului față de acest bun.
În imaginile de mai jos aveți de rezolvat o dilemă. Vedeți vreo diferență între cele două manuale?
Pe FB am pus și câteva imagini cu decorațiuni interioare, inclusiv cu numele proprietarilor temporari de câte un an școlar…
Și o dedicație muzicală pentru redeșteptarea tuturor celor implicați.
.
httpv://www.youtube.com/watch?v=YR5ApYxkU-U
.
Marcel Eremia, luni 17 septembrie 2012 la 10:30



