Am trăit un sentiment ciudat revăzând satul bunicilor mei din partea mamei, după o perioadă de zeci de ani, practic după copilărie, perioadă după care bunica mea, rămasă singură, s-a mutat la Timișoara. Ulterior, acum vreo 18 ani, am mai trecut prin sat o singură dată, pentru că așa și-a dorit bunica, să fie înmormântată în satul ei natal, lângă cel cu care și-a petrecut cea mai mare parte din viață. Un sat la care am ținut și eu, fiind locul în care mi-am petrecut toată copilăria, în fiecare vacanță de vară sau de iarnă.

Senzația de revedere a fost destul de bizară, acționând simultan asupra tuturor simțurilor în directă asociere cu memoria și ea, de toate felurile, toate la un loc bulversându-mă din toate părțile, direcțiile și intensitățile, cumulate într-o formă de nostalgie, greu de descris și greu de înțeles pentru cei are nu au trăit experiențe similare.

Îmi vine instantaneu în minte o carte fantastică din copilărie, Corabia Timpului și mă revăd în toate personajele și stările acestora. M-am simțit ca un călător în timp, pentru că multe dintre locuri păreau așa cum le-am lăsat la plecare. Aproape că mă așteptam ca după un colț de stradă să-i întâlnesc pe copiii vecinilor și cu care ne jucam, pe stradă sau pe câmpurile de lângă sat.

În mod ciudat, Timpul, de care eram tot mai conștient că era vinovat de despărțirea mea de copilărie, a mai făcut un rău. Fără să ceară voie cuiva, pur și simplu a redus dimensiunile tuturor obiectelor. A micșorat fântâna din colț, de la care aduceam apa în cantă, ferestrele caselor, a scurtat străzile, deși am numărat și erau tot atâtea case pe stradă, atâtea câte știam. Chiar și casele erau mai mici, ahaaaa, deci asta era explicația pentru străzile astea mai scurte…

Bucuria revederii cu rudele și prietenii a fost imensă, învingând rapid stările bizare care mă încercau. În casa bunicilor constat că sunt din nou năpădit de amintiri. Aici erau găinile, cocoșii, aici era tăietorul de verdeață pentru rațe, aici îndopa bunica gâștele, dincolo, era groapa cu var. Aici era nucul imens în care ne-am făcut căsuță. Uite și cămara în care, de sărbători, abia aveam loc să trecem de tăvile cu prăjituri de tot felul, oale cu creme, torturi. Da, acolo era și punga în care erau ascunse și cele câteva portocale învelite în foiță subțire roșie, obligatoriu prezente pe lângă cadoul de Crăciun al copiilor, adică al nostru. Se pare că am fost la un moment dat, unul dintre ei. Aici era lada cu știuleți cu care făceam focul în soba de teracotă (pe care puneam gutui dar și coji de portocale, după ce le mâncam miezul) din camera mare, acolo unde era tare bine atunci când veneam degerați și uzi de afară. Ciudat însă că frigul ne pătrundea în oase doar seara târziu, când eram nevoiți să venim și noi acasă, atunci ne dădeam seama că era cam frig afară. Acuma, parcă-mi dau seama și în alte momente ale zilei… Cred că am căpătat mai multă experiență…

Iată și grădina cu ardeii din care ne mai înfruptam cu plăcere, luați ca bonus pe lângă felia mare de pâine de casă unsă cu untură de rață, peste care presăram boia dulce. Zmeura din grădină, deși nu mai era la locul ei, de fapt nu mai era deloc, încă mai avea putere să mă facă sa salivez. Doar de la o simplă amintire. Nu a trebuit decât să trec pe lângă locul în care obișnuiau să fie pe vremuri.

Am găsit la locul ei, de parcă mă aștepta să reiau o activitate abia întreruptă, găuroaia dintr-o grindă, locul în care își făcea casă un păianjen imens, eu studiind, chiar ore întregi, cum locatarul își ducea traiul, prinzând diverse insecte sau, când mi se făcea milă de răbdarea lui, îi mai prindeam și-i mai dădeam și eu câte o gustare. Că erau destule muște pentru toți. Erau acolo chiar și cuiele pe care le-am bătut în grinzile hambarului, strâmbe, dar gârbovite nu de la vârsta lor înaintată ci pentru că așa le lăsasem,  de mic copil, nereușind să  înfrunt duritatea lemnului care se opunea și el, cât putea.

Am vizitat biserica noastră reformată și un muzeu din interiorul ei, creat de oamenii de nădejde ai satului, prin donarea unor obiecte vechi, tocmai bune în acest scop. Pe FB vor fi puse câteva fotografii și de acolo.

Mi-a plăcut enorm că de la început, satul mi-a creat impresia unuia viu, foarte activ. Nu doar de la faptul că multe case erau îngrijite sau că am văzut diverse activități ale locuitorilor ci și de la o anumită muzică de fond, recunoscută și ea din copilărie, așternută peste tot: chemările guguștiucilor, cotcodăcitul găinilor și al cocoșilor, cu diversele nuanțe, de a-și chema puișorii la masă, de pericol iminent sau doar pentru o mică bârfă cu suratele din vecini, lătratul câinilor, o talangă rătăcită pe câmp, grohăitul purceilor, behăitul oițelor și al caprelor, toate ducându-mă satisfăcut la gândul că am avut o copilărie foarte fericită, fiind plină de sunet.

În final, vreau să vă dedic o piesă faină, foarte potrivită momentului bizar avut în primele clipe ale revederii cu locurile copilăriei.

„Winter Kills – Yazoo”